• Dionisie Areopagitul – câteva sugestii la un paradox – Sitech, Craiova, 2004, ISBN 973-657-640-x.

“Rod împletit al pasiunii pentru filosofie şi teologie, în general, şi pentru personajul şi opera celui ce s-a numit pe sine Dionisie Areopagitul, în special, al unei vocaţii poetice menite să confere ideilor o nebănuită putere de sugestie, dublată în mod fericit de un demers laborios de interpretare a textelor, cartea de faţă prezintă o abordare cel puţin interesantă a unui fenomen pe care autorul îl numeşte «enigma areopagitică».” Conf. Univ. Dr. Aurelia Iorgu

____________________________________

Începând cu secolul al VI-lea şi continuând până în zilele noastre, scrierile areopagitice şi autorul acestora au constituit obiectul unei literaturi imense, al unei polemici susţinute şi al unei ambianţe misterioase care a continuat să învăluie atât mesajul dionisian despre un Dumnezeu „mai presus de toate şi dincolo de toate”, cât şi contextul istoric al apariţiei sale sau identitatea autorului său.

          Dionisie Areopagitul este un personaj biblic, prezentat în Faptele Apostolilor ca unul dintre membrii Areopagului din Atena, convertit la creştinism în urma unui discurs al Apostolului Pavel despre învierea morţilor.

          „Corpusul dionisian”, al cărui autor îl numeşte pe Pavel „dumnezeiescul nostru sfânt învăţător”, a fost considerat, secole de-a rândul, opera convertitului paulin din Areopag, bucurându-se de autoritatea apostolică şi de prestigiul unic al Revelaţiei Divine. Acest statut al scrierilor lui Dionisie a dăinuit până în timpul Renaşterii când, începând cu Laurenţiu Valla, numărul cercetătorilor care l-au contestat pe Dionisie Areopagitul ca autor al lor a crescut brusc, odată cu datarea scrierilor la sfârşitul secolului V sau începutul secolului VI.

          Unii dintre aceşti cercetători au descoperit în „Corpusul Areopagitic” o influenţă semnificativă a filosofiei neoplatonice, referindu-se mai ales la Plotin (205-270) şi la Proclus (412-485). Din acest moment în Occident s-a declanşat perspectiva unui mariaj între conţinutul tratatelor la care facem referire şi filosofia neoplatonică. Autorul scrierilor a început să fie numit Pseudo-Dionisie, fiind considerat, din ce în ce mai mult, un filosof neoplatonic sau, cel mult, un „Proclus creştin”.

          Este interesant să menţionăm că, spre deosebire de cele petrecute în Apus, în Răsăritul ortodox caracterul panteist al scrierilor neoplatonice nu a fost recunoscut înainte de secolul XX, mai exact o dată cu viziunea teologului român Cicerone Iordăchescu, a cărui concepţie se opune totuşi unui conţinut neoplatonic al scrierilor, şi recunoaşte doar o influenţă formală a panteismului, arătând că „în concepţia lui Dionisie, divinitatea nu este nici imanentă fără transcendenţă, nici transcendentă, fără a fi şi imanentă.”[1]

          În primul capitol al acestei lucrări vom încerca o prezentare succintă a manifestării în timp a fenomenului areopagitic, pe fondul căreia vom expune şi noua perspectivă pe care o propunem în abordarea enigmei areopagitice, mai ales în ceea ce priveşte identitatea, originea şi mediul cultural – religios din care provine cel care se ascunde sub numele de Dionisie Areopagitul, asumându-şi, voit, aura apostolicităţii în favoarea operei şi în detrimentul propriei persoane, care va rămâne poate pentru totdeauna sub veşmântul unei pseudonimii vecine cu anonimatul.

          Scopul demersului nostru nu poate fi redus la ipoteza unei noi identităţi, şi nici la subscrierea faţă de una dintre tezele susţinute în acest context, ci, dimpotrivă, eforturile noastre se vor îndrepta, prin intermediul aprofundării uneia dintre încercările contemporane de identificare a areopagitului real, către sporirea tainei în învelişul căreia opera şi autorul ei s-au remarcat, au dăinuit şi trebuie să rămână, între hotarele unui tărâm pe care l-am numit enigma areopagitică…

       Şi Dionisie vorbeşte despre eternitatea lumii. Răspunsul său este însă unul care, pe de o parte se aseamănă până la identificare cu sistemul argumentativ neoplatonic, iar pe de altă parte ascunde o concepţie paradoxală pentru raţiune, adevărată pentru credinţă şi minunată pentru Iubire. Marius Robu

[1] Iordăchescu, Cicerone, în Introducere la Dionisie Pseudo-Areopagitul (sec. V-VI), Ierarhia cerească, Ierarhia bisericească, Chişinău, 1932, p. XXXIII-XXXIV.