TOAMNĂ TÂRZIE

Niște pere pădurețe
Rămâneau toamna răzlețe,
Chiar și după ce ningea,
Un copil sărac mergea
Și în traistă le-aducea,
Din păduri, și le cocea.
Sfârâind, puse-n cuptor,
Un miros îmbietor,
Ca de rai târziu, de-odată
Parfuma odaia toată…
Smirnă sta, și-acum țin minte,
Acel biet copil cuminte
Care-am fost și care, poate,
Mai sunt și astăzi, cu toate
Că-n aceste dimineți
De toamnă, peri pădureți
Mai așteaptă, dar mi-e frică
Să mă duc la ei, să zică:
– Doamne, ce te-ai petrecut,
De când nu ai mai trecut
Pe sub noi, cu traista-n mână!
Ce mirați pot să rămână
Și ce greu mi-e să apuc,
Pe la ei să mă mai duc…
Mai bine scriu într-o carte,
Sau spun cu limbă de moarte,
Celor doi urmași, băieți:
– Pe la perii pădureți
Locul meu de veci să fie,
După ce, bătrân, voi scrie
Cea din urmă poezie,
Poate fi „Toamnă târzie”.

Anunțuri