DIMINEAȚĂ DE POET

Încă o deschidere de ochi, încă o zi. Albastrul neasemuit al zorilor îi spune Bună dimineața retinei ostenite de povara viselor nopții. Tăcere. Stau nemișcat și parcă nu mai respir de mult. După un timp, buzele mele încep să se miște, să freamăte, aproape să șoptească, îngăimând un vers, o rimă. Gura poeziei mele și primul sărut al zilei. Asta e perechea mea. S-a trezit cu noaptea-n cap și-așteaptă privindu-mă, lingându-și buzele și dorindu-și cu ardoare să îmi spună rușinată, însă foarte curajoasă: Iubitul meu, nu pot să nu te mai visez. Treci la mine!

09.01.2016

Marius Robu – arhive sentimentale

Anunțuri