Filosofia limbajului

De pe vremea studenției, am început să mă simt foarte atras de universul fascinant al filosofiei limbajului. În această noapte, de exemplu, n-am putut să dorm, analizând concepte fundamentale ale raportului dintre structutile limbajului și minte. Mai exact, cum poate fi determinat sau influențat modul în care gândim de felul în care vorbim. De pildă, noi spunem că vine primăvara. De fapt, vine primăvara de undeva? Pleacă un anotimp și vine altul? Nu cumva există doar un anotimp, de fapt un timp, care devine pe rând când un anotimp, când altul? Aparent nu are nicio importanță dacă în limba noastră sau în altă limbă se spune că vine primăvara, în loc să se spună că primăvara nu vine, ci devine, că iarna devine primăvară sau că timpul devine un anotimp nou. Semnificativ este că noi transferăm calapoadele structurilor lingvistice asupra minții noastre, a perspectivelor noastre, chiar cunoașterii îi transferăm un orizont circumscris limbii, cuvintelor și ordonării lor gramaticale. Dacă spunem că vine primăvara, spunem că vine și ziua, seara, noaptea, că vine, pleacă sau trece luna sau anul, dar și viața. Însă nu cumva și viața este tot ca primăvara? Nu cumva nici ea nu trece, devenind numai ceva diferit, dar similar la un anumit nivel, precum verile devin toamne, iar toamnele devin ierni? Eu aș traduce moartea prin cuvinte cum ar fi Revenire, Devenire sau Trezire. Cred c-ar fi privită altfel. Din cauza felului în care înțelegem cuvântul moarte, ne trăim viața cu o frică de final. Este ca și cum am visa cu frica trezirii din vis. Bine că la sfârșitul viselor nu-i spunem tot moarte,ci trezire, căci ne-ar fi și visele tot ca viața de fricoase.

Anunțuri