CORABIA GÂNDIRII – CORABIA CU DARURI

 

Cronică literară
de Elena Buțu
 
Cu lucrarea apărută recent (noiembrie 2011), la Editura CONTRAFORT din Craiova, intitulată DEGEABA, Marius Robu a mai urcat câteva trepte în universul poetic, într-un fel anume, personal, evidenţiindu-se prin versificaţie, tehnica exprimării şi multitudinea de sentimente, cărora le dă viaţă prin expresii de o valoare deosebită, creând un tablou în cuvinte. El aduce pe tarabele spiritualităţii o poezie a simţurilor, a senzaţiilor puternice trăite; aduce o poezie a ceea ce-ar putea sau n-ar putea exista şi care nu poate fi înţeleasă decât, ori trăind şi simţind aidoma autorului, ori citind-o cu foarte multă atenţie, în condiţii optime pentru meditaţie, pentru că fiecare poezie citită „obligă”, fiecare strofă citită te determină să te opreşti pentru a medita îndelung şi, uneori, nu se poate merge mai departe, fără a reciti pagina anterioară. Cred că fiecare poem şi aproape fiecare vers e producţia incoerentă a intelectului sprijinit de trăirile sale şi de concepţia proprie nu numai asupra mediului în care trăieşte, ci şi cea despre lume, în general, contopindu-şi trupul şi mintea cu acele obiecte, senzaţii, fenomene naturale pe care mai nimeni nu le-ar lua în seamă.
Astfel, iese la suprafaţă subconştientul unei gândiri filozofice, divulgând identitatea eu-lui său. Autorul vede asemenea Marelui Orb, – personificare mitologică – acel miracol cosmic, acolo unde noi nu putem vedea sau, dacă vedem ceva, reacţionăm altfel.
Eşti vie, doamnă
Şi mă abţin
Până la toamnă
Când vei fi vin.” – din IUBITEI MELE, Grasa de Cotnari, pag.28.
Citind această carte, am avut un moment când m-am simţit golită de idei, pentru că Marius Robu a scris cam despre tot ce se află în Univers. Astfel, am putea să ne întoarcem la cartea sa ca la un dicţionar al trăirilor umane.
Conceptul poeziilor lui Marius Robu porneşte dintre frunzele copacilor, unele pe crengi, altele căzute la pământ, din vorbele mamei, din gesturile tatălui, de sub paturile unui EL şi o EA:
„Mă tem să nu-ţi treacă prin mine
Şi mă ridic şi vin la tine
Din patul meu, ca din sicriu;
Să ştii că sunt aproape viu.” din „PROMISIUNE DE BĂRBAT”, pag.26 de unde s-ar putea înţelege că, de n-ar merge la patul iubitei şi ar rămâne într-al său, s-ar simţi ca un om viu într-un sicriu şi dă iubitei asigurări că, de atâta dragoste pentru ea, mai este încă viu.
De asemenea, porneşte din ochii frumoaselor femei, din zborul păsărilor, din adierea vântului, din existenţa miraculoasă a anotimpurilor, din îndatoririle de părinte şi nu numai.
Autorul acestui volum de versuri nu trebuie comparat de nimeni cu înaintaşii săi în ale versificaţiei, deşi influenţele se pot uşor intui, şi nici cu cineva din contemporaneitate pentru că el este extraordinar. Stilul şi concepţia sa au ceva aparte. Este Marius Robu ale cărui versuri dau naştere unor idei valoroase: amintirea mamei, (Îmi aduc aminte de săraca mama/ C-aprindea lumina, cât era de scumpă,) …”,  dragostea pentru femeia iubită („Ce-ar fi dacă pe pământ ar fi decât iubirea” comparată destul de sugestiv cu „Un soare-n cer/ şi-o floare-n glastră”) care, uneori, degenerează în singurătate faţă de care, totuşi, nu manifestă teamă, nelinişte. Doreşte să aibă chiar o fotografie cu ea:
Aş vrea să am o poză cu singurătatea mea
Nu am nici măcar una cu ea în albumul meu
Cu toate că mi-a fost la bine şi la greu
Alături cu iubirea” din DORINŢĂ DE NEPLECAT, pag.7 şi nici faţă de moartea cauzată diferit, iar el le invocă în multe din poeziile sale. Poetul vede moartea altfel decât o văd ceilalţi; o vede ca fiind indulgentă:
De atunci şi moartea mă mai lasă
De dor să mă usuc,
necum de coasă” din COSAŞA, pag.14 dar prezenţa în text, aproape ca un laitmotiv, ne imprimă certitudinea ei.
Autorul conştientizează misiunea sa pe pământ şi rămâne doar să simtă ceea ce nu poate spune:
„Căci n-am o altă misiune
Pe acest pământ de timp grăbit
Decât să simt ce nu-ţi pot spune
Tot numărând la infinit,” din UN SUFLET CU DOUĂ PICIOARE, TREIMEA CE VEŞNIC MĂ DOARE, pag,80.
Poezia MĂCAR UN SEMN, pag.30 este de o candoare şi o duioşie, de o sinceritate şi o puritate a sentimentului de dragoste, inegalabile. Fără să reproduc nici măcar un vers, informez că se află la pagina 30, îndemnând să fie citită şi apoi să se mediteze în voie. La fel spun şi despre poezia TRIST DAR INFINIT de la pag. 32.
Cea mai elocventă declaraţie de dragoste am găsit în poezia DIVORŢ, pag.29:
Sunt prea cuminte să te împart
Cu altul, fără să mă fac bucăţi
Şi mult prea singur ca să mă despart
De tine, de copii, şi apoi de cărţi.”
Sau:
Primesc o clipă cu noi doi
Şi veşnicia o refuz” din  poezia REFUZ care îmi aminteşte de cele spuse de Goethe „O clipă de dragoste face cât o viaţă întreagă”, pentru că nimic nu e mai presus decât existenţa cuiva drag în viaţa fiecăruia dintre noi: „Fără tine dor e totul, totul doare, totul moare…”
Poeziile, cu titluri mai mult decât cerebrale, TROPARUL PERECHII şi RĂZBOIUL RECE ne aduc în prim-plan două ipostaze ale bărbatului: aceea când el iubeşte o femeie cu sufletul (din păcate, sunt prea puţini care ştiu iubi aşa) şi ipostaza celui nestatornic într-o iubire, pentru ca apoi să completeze într-un mod subtil că:
Deasupra iubirii de multe
Şi doar cel ce vrea să-şi asculte
Iubirea din suflet o ştie
Nu trupu-i tot, cum o să fie?
Omu-i pereche, astfel de nu-i
Rămâne singur. E-al nimănui.”
În lupta cu sine, neexistând în accepţiunea sa cale de întoarcere, rareori învinge în războiul sufletelor ceea ce, „tradus”, ar însemna că sfârşitul unei iubiri în care a existat multă candoare, ar crea prea multă suferinţă şi e comparată, de loc exagerat, cu războiul rece în care, chiar dacă-l va pierde, va câştiga o pace, iar „războiul rece va muri de frig.”
Acelaşi puternic sentiment de dragoste găsim redat în poezia CRUCE ALBĂ, FĂRĂ PATĂ, pag.12 unde, cu multă modestie, ca cel ce iubeşte cu sufletul, ucis, într-un final de lipsa iubirii corespondente, doreşte să nu i se scrie nimic pe cruce deoarece,
 „…înaintea ta nimic n-am fost
Şi după tine tot nimic rămân.”
Uneori (SUFLARE FĂRĂ SUFLET, pag56) se lamentează:
Nu se mai simte niciun suflet
Şi aerul s-a întrerupt
Pe buze am, în loc de zâmbet,
Un suflet îngheţat şi rupt.”,dar aici face o comparaţie, de loc potrivită, a morţii cu un ideal. La prima vedere, de loc potrivită, mi s-a părut afirmaţia poetului în poezia DEGEABA, pag.96:
Soarele a răsărit degeaba
După cel ce face, zic de soare,
Zilnic umbră pe Pământ degeaba?”, când, de fapt, autorul se referă la altceva: inima din pieptu-i, care nu ştie doar să bată, nu poate fi dată în schimbul a ceea ce a părut să fie „un soare”.
O oarecare dificultate în citirea şi interpretarea ca atare a poeziilor a constat în lipsa de la locul potrivit a virgulei, ceea ce anulează din cursivitatea gândurilor sale de poet.
S-ar părea că autorul are momente când se contrazice. Atunci când iubeşti, nu eşti niciodată singur, dar poate că se referă la „singurătatea în doi” pe care mulţi o preferă aceleia de a se angaja într-o perpetuă căutare sau a-şi fi sieşi interlocutor:
Nu-l căuta pe Dumnezeu prin lume, că-i puţin plecat
…Nu-l aştepta, mă rog de tine, să vină din afară
Te rog să nu-l mai ţii ostatic, să-l scoţi din beznă la lumină;” din SINGURĂTATE ÎN DOI, CU DUMNEZEU DIN NOI , pag.98 care nu e decât o altă ipostază a eului poetic.
În poezia MEDIC DE DOR, pag.16 scriitorul Marius ROBU porneşte de la ideea de caritate îmbinată cu puternicul şi minunatul sentiment al dragostei:
Ţi-e mult mai dor de cei ce dor
Decât de vindecarea lor.”,poţi să vindeci, vrei să vindeci – nu contează ce parte a trupului o vindeci şi prin ce metode – , dar mai multă satisfacţie există atunci când te îngrijeşti de cei pe care îi iubeşti.
Orătăniile, plantele de primprejur, şi ele  influenţează starea sufletească a autorului şi scrie poezia CEVA DE TINE, pag.18; astfel, prepeliţa, curcile, prazul care, „creşte răsfăţat” îi sunt alături, iar el nu prea ştie ce i se întâmplă: e îndrăgostit sau doar trăieşte o iluzie.
Cu o sensibilitate aparte, îşi asumă răspunderea de a se substitui anotimpurilor calde, transformându-se în frunză, el, „nu altcineva”.
Cu o sinceritate alarmantă, recunoaşte că, la un moment dat, scrie, vorbeşte într-un limbaj străin, nu de el, ci de cei din jur:
„Mi-e dor de cineva ce să-nţeleagă
Măcar un semn din limba mea întreagă,
Punând pe gura mea un deget fin
Când mai vorbesc în graiul meu străin”( din VORBE CRUDE, pag. 19). Şi dacă înţelegem corect infimul gest, neînsoţit de cuvinte, pe care-l face cel/cea de lângă noi, acela de a ne atinge, fie şi în treacăt, faţa cu ”un deget fin”, vom înţelege mai bine poezia lui Marius Robu.
O comparaţie între om şi natură, pe care, în viaţa de zi cu zi puţini au sesizat-o, o găsim în poezia NIŞTE FRUNZĂ:
„Toamnă fără nici un rod”….
Acest enunţ m-a dus cu gândul la drama unei familii ce şi-a dorit copii și nu a putut să-i aibă. Continuă:
„Şi rămâne-vom doar noi
Foarte singuri, amândoi”.
O lectură atentă a poeziilor lui Marius Robu, scoate în evidenţă jocul filozofic al cuvintelor simple, creând de multe ori, un contrast al ideilor, fără a avea conştiinţa existenţei cititorului. Când aceasta apare, îl include şi pe el, pe cititor, în rest, se mulţumeşte să pună întrebări care rareori rămân fără răspuns, pentru că îşi răspunde singur, în manieră „robuliană”. Are momente când încearcă să convingă de viabilitatea esenţialismului ideilor sale, ce nu sunt redate cu ostentaţie, ci vor trebui căutate în dedesubtul imaginilor poetice.
„Am îmbătrânit. Iubirea
Se transformă-ncet, încet
Într-un permanent regret
Care-mi copleşeşte firea” din TOMNATIC TRIL, pag. 83- îmbătrânirea,  asemenea succesiunii fireşti a anotimpurilor.
Prin poemul de la pag. 82, TRUPU-I DOAR SUFLETUL TRUNCHIAT creează impresia unei dedublări şi chiar a pierderii identităţii, devenind privitorul a ceea ce se întâmplă sau chiar a propriei existenţe, regăsindu-se apoi „mai adânc şi mai subtil”.
Aş fi subiectivă dacă aş afirma că Marius Robu e singurul scriitor pătruns până în adâncul fiinţei sale de patriotism, dar, din păcate, o spun cu regret, este printre puţinii care o dovedeşte:
Ţara mea e limba noastră/Munţii dacilor şi marea/De la Dunărea albastră/Până unde-ncepe zarea./Ţara mea e limba-n care/Scriu şi sufăr şi vorbesc/Niciodată de vânzare/Nu-i, când alţii o tocmesc.” din ŢARA MEA, pag.73.
Scriitorul Marius ROBU încearcă să înţeleagă viaţa cu tot ce ţine de ea într-o perioadă suprasaturată de informaţie, ce nu mai e ţinută „la dosar(sertar)”, ci pusă în libertate, ca o dovadă în plus, că trăim acele timpuri când avem libertatea să înjurăm pe cine dorim sau să spunem, dacă vrem, că trăim tot în dictatură.
Deşi foarte tânăr, autorul pare a fi obsedat de ideea îmbătrânirii:
Şi-n fiecare toamnă mai facem un cucui,
Îmbătrânind ca nişte salcâmi ai nimănui.” (PĂDURE CE NU ŞTIE DE SECURE, ÎMBĂTRÂNIND HAIHUI, A NIMĂNUI, pag.101)
Când am intrat în posesia acestei cărţi intitulată DEGEABA, pe ea a fost scrisă şi semnată de autor o dedicaţie laconică („Pentru Elena, fără cuvinte”). După ce am citit-o, mărturisesc cu toată sinceritatea şi afirm cu emfază chiar: am primit în dar o carte extraordinară, rod al trudei unui gânditor remarcabil. Este vorba, deci, de tânărul scriitor Marius ROBU, ce a avut amabilitatea să-mi dăruiască o parte din expresia scrisă a gândurilor şi trăirilor sale apărute ca o avalanşă neanunţată. Dacă mă opresc aici, nu înseamnă că am spus tot ce puteam spune despre concepţia, truda, şi în finalul acesteia, poezia lui Marius ROBU. Deci, e cazul să spun: NUNC EST BIBENDUM! (Acum se cade să bem Horatius îşi îndeamnă cititorii să sărbătorească printre pocale de vin înfrângerea reginei Egiptului şi, implicit, a marelui competitor al lui Octavian, vestitul general şi urmaş politic al lui Caesar, Marcus Antonius) și să adresez un îndemn tuturor să se oprească, măcar pentru o clipă, asupra creaţiilor tânărului poet, că sigur vor învăţa să reflecteze mai profund asupra vieţii.
Cu aprecieri sincere,
7 decembrie 2012
Anunțuri