Sunt nenumărate viziuni, teorii care susțin că pentru a obține sau a fi ceva, trebuie să-ți dorești mult…Eu cred că la mine totul e pe dos: Dorințele mele cele mai aprinse, nu doar că nu au condus la îndeplinirea lor, ci au compromis în parte sau integral idealul…De fapt, mi-am dorit ceva foarte mult, nemărginit, apoi am visat, așteptat, luptat și răbdat…Cu timpul, am văzut cum piere, treptat sau dintr-o mișcare, cum se năruie, cum se preschimbă în cu totul altceva, mai bun ori mai rău, tot ce îmi închipuisem, așteptasem, plănuisem.
Am învățat să mă înfrâng, să accept eșecul, să merg mai departe, să mă consolez, apoi să îmi accept resemnarea…Doar după ce am uitat și m-am acomodat cu ideea că nu era pentru mine…am primit semne că pot, că se poate, că se vrea…
Era atât de târziu, încât bucuria mea, entuziasmul, iubirea nu au mai mișcat măcar ca un câine care dă din coadă la cel mai mic semn sau gest de tandrețe, recompensă, recunoaștere, alint.
Am primit în viață doar ce nu visasem deloc sau visasem foarte mult, însă îmi fusese interzis, ori abandonasem.
De pedepsele primite, nici nu mai vorbesc aici.
Să fie mai potrivite pentru mine teoriile ce spun că lipsa dorinței, a oricărei dorințe, reprezintă cadrul, premisa, condiția împlinirii noastre, a împăcării dintre dezideratele noastre și ceea ce, de fapt, ne este dat?
Să fie adevărul undeva la mijloc?
Să fie măsura din toate, arta fericirii noastre?
Sau să nu existe nicio lege, niciun adevăr, nimic altceva decât întâmplarea, cauzele mici, accidentele care nu au nimic una în comun cu alta și nimic în comun cu nimic?

27.11.2016

Anunțuri