SIMBOLURI EMINESCIENE De Marius Robu

 

Nu ştiu dacă s-a gândit cineva că Mihai Eminescu – simbolul-mit al poporului român, a creat prin poemul său „Luceafărul” un mit-simbol al poporului său: povestea, semnul, condiţia, destinul sau avatarurile sale.

„Luceafărul” începe cu „a fost odată” – simbolul devenirii vagi a începutului poveştii poporului român. Eminescu insistă pe dimensiunea temporală ca un răspuns la fixarea spaţiului românesc „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” – într-un alt simbol şi mit al poporului român.

Tot în „Luceafărul” Eminescu evidenţiază diferenţele nebănuite „de cultură şi mai cu seamă de vârstă” dintre poporul român şi celelalte popoare. Vaga definire sau chiar nedefinirea spaţio-temporală – comune baladei populare şi poemului eminescian – definesc, de fapt, graniţa dintre două „lumi”: „Noi nu avem nici timp, nici loc”, pe când alte popoare „au stele cu noroc” sau „prigoniri de soarte”. Eminescu a înţeles, aşadar, „norocul” de a nu te naşte român. El a crezut că şi pământul acesta are o stea – steaua sa – luceafărul său; şi spunea: „Cum? Pământul acesta, care se va răsturna odată peste mine, acest pământ în care dorm Mircea I şi Matei Basarab – nu însemnează nimic?”

Oare pământul acesta care s-a răsturnat peste Eminescu, nu înseamnă nimic?

Dar, acelaşi Eminescu scria: „Naţionalitatea este doar un moment în viaţa şi evoluţia omenirii, însă unul peste care nu se poate trece; căci ar însemna să se treacă peste actuala vârstă a omenirii” – aşadar, naţionalitatea trece, dar Eminescu rămâne ca un simbol universal al unei lumi universale.

Pornind de la acest aspect, şi fiind pasionat de opera lui Dionisie Areopagitul – pe care am curajul să-l numesc „creatorul teologiei simbolice” – am căutat, în opera lui Eminescu, locul şi rolul raţiunii,locul şi rolul imaginarului şi, în acest context, interpretarea lui asupra câtorva simboluri ca: şarpele, piramida sau crucea.

Chiar dacă a văzut în Kant „cel mai profund dintre muritori”, Eminescu a văzut, ca şi el, limitele raţiunii (teoretice), şi, spre deosebire de Kant, i-a conferit raţiunii statutul „factorului recesiv” (cum ar fi spus Mircea Florian), limitând astfel competenţele sale în planul cunoaşterii.

Sub aspect etic, Eminescu susţine că „nu prin raţiune se învinge răul”; iar dintr-o perspectivă a filosofiei istoriei afirmă că „această raţiune face din istorie un veşnic cerc”.

Intrând în visul eminescian, în universul de simboluri „fără soţ” înţelegem, numai aşa, rolul şi locul imaginarului într-o viziune poetico-filosofică la capătul căreia putem afirma că „vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”.

Adept al cunoaşterii negative, ca şi Dionisie, Eminescu încearcă să oglindească absolutul în marea de simboluri – natura, în consonanţă arcă la psalmul proorocului David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.”

Iată câteva simboluri şi interpretarea lor în viziunea eminesciană:

CRUCEA – simbolul sceptrului şi secretul oricărui organism: „Împărţirea unui finit prin infinit, a unei mişcări deduse, născute, orizontale, printr-o mişcare directă, eternă, verticală.” Crucea reprezintă şi Sfânta Treime. Astfel, din acţiunea Tatălui (linia dreaptă) s-a născut reacţiunea Fiului (linia dreaptă în sens invers) şi rezultanta Sfântului Duh (de-a curmezişul: Crucea).

CUMPĂNA – o reprezentare a relaţiei dintre bărbat şi femeie.

VALURILE – sunt încercarea a două puncte unite printr-o „putere”, de a se roti una după alta împrejurul acelei axe care formează jumătatea liniei de atracţie. „E cumpăna pusă în cumpănă.”

ROATA ŞI FULGUL DE ZĂPADĂ – sistemul universului este o roată fără spiţe. O roată cu spiţe, un mic reprezentant al sistemului solar întreg – chiar al mai multor sisteme diferite – sunt fulgii de ninsoare pe care Eminescu îi numeşte „mici icoane ale universului”.

PĂTRATUL ŞI CERCUL – cercul reprezintă originea tuturor mărimilor iraţionale. Pătratul reprezintă finitul, iar cercul o diviziune a finitului prin infinit.

SOARELE – părintele luminii, creator al ierarhiei şi al libertăţii (iarăşi termeni similari viziunii areopagitice), diferit de întuneric – lumea constrângerii şi a egalităţii stupide. Lupta între lumină şi beznă e o luptă între Eran şi Turan.

ŞARPELE – „Nu mai trebuie să ne mirăm, spunea Gaston Bachelard, că imaginea şarpelui a devenit „o imagine tradiţională” şi că poeţii din toate timpurile şi din toate ţările sunt înclinaţi să facă din şarpe subiectul poemelor lor.” Eminescu nu face excepţie, folosind imaginea şarpelui drept şi a şarpelui încolăcit. Prin „a fi înţelept ca şarpele” înţelege „a ascunde termenii propriei ecuaţii”.

FEMEIA – simbolizată de îngeri sau de „floarea albă de cireş” – simbolizează la rândul ei „piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila”, „umbra, gloria şi măririle omeneşti: nu le cauţi – te caută; o urmezi – fuge de tine; fugi de ea – s-apropie de tine”.

SFINXUL ŞI PIRAMIDA – „cum că sfinxul e o întrebare şi piramidele un răspuns i că amândouă la un loc sunt o ecuaţie la aceasta n-a gândit nimenea?” spunea „poetul nepereche” şi continuă: „–Ce este viaţa? întreabă sfinxul. –Un raport simetric al unui finit către infinit, răspunde piramida.”

Gândul mă duce la Pitagora care, după ce a fost în Egipt s-a întors uimit de ce văzuse şi cu credinţa în minunile pe care numerele le-ar putea produce. Credea în ideea ordinii fizice a universului, în nemurirea sufletului, într-o fiinţă atotputernică. Piramida este un pătrat care se repetă la infinit şi ale cărui patru puncte converg în unul singur – vârful piramidei. E un finit raportat la infinit.

„Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare –

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!”

Spre deosebire de Pitagora, Eminescu nu a fost niciodată la piramide. Au venit piramidele la Eminescu, aduse de puterea lui de a „visa”.

Dumnezeu există adică „visează”. Lumea este „visul” său. Când oamenii vor înceta să „viseze”, Dumnezeu se va „trezi”. Atunci va fi sfârşitul.

[articol apărut în revista Utopia, nr. 3]

Bibliografie selectivă:

Areopagitul, Dionisie – Opere complete, Editura Paideia, 1996.

Bachelard, Gaston – Pământul şi reveriile odihnei, Editura Univers, 1999.

Eminescu, Mihai – Opere. Vol. XV, Editura Academiei Române, 1993.

Anunțuri